Interviu cu Roxana Eminescu descendenta marelui poet Mihai Eminescu

„Goana după bani, dispreţul pentru valorile intelectuale, care este pâinea noastră europeană cea de toate zilele,

o trăiesc cu siguranţă mai uşor printre străini decât printre ai mei.”

Ce s-ar mai putea scrie despre genialitatea lui Eminescu? S-au scris pagini întregi de către marii exegeţi ai timpurilor şi încă se mai scriu şi astăzi. În ignoranţa şi tumultul căutării timpului pierdut, deseori, pierdem din vedere prezentul. Ce înseamnă să trăieşti în umbra genialităţii, ne spune Roxana Eminescu, stră-stră-nepoata marelui poet. Mărturia ei este pasionantă, alternând ritmurile, registrele. Când vesel, când dramatic, când ironic. Fiica Iolandei Eminescu, juristă, specialistă în proprietate intelectuală şi a lui Ştefan Stătescu, medic oftalmolog şi poet, stră-stră-nepoata de unchi a marelui poet naţional Mihai Eminescu, Roxana Eminescu (foto) se prezintă un literat de elită. În 1981, din motive politice, ia calea exilului, stabilindu-se în Franţa. Devine cetăţean francez. În afara carierei pedagogice de la Universitatea din Brest, studiază şi cercetează la CREPAL, centrul de cercetare al lusofoniei de la Sorbonne, Paris, literaturile şi civilizaţiile de limbă portugheză. Se specializează în ariile romanului contemporan, teoria literară a formelor scurte, literatura în sine, dar şi în genurile epistolar, jurnal intim şi memorii. A participat la crearea primei catedre de portugheză de la Universitatea din Bucureşti, după '44 şi a predat limba română la Catedra de Limba Română din Lisabona.



După absolvirea Universităţii din Bucureşti, aţi susţinut o teză de doctorat despre Fernando Pessoa, avându-l ca director ştiiţific pe Iorgu Iordan. De unde această apetenţă pentru literatura portugheză?



Schimbările din viaţă sunt adesea fructul unei întâlniri cu Celălalt. Era pe vremea dictaturii salazariste în Portugalia. Câţiva comunişti refugiaţi politici s-au instalat în România. Una dintre fetele astea a fost colega mea la Facultatea de Litere. Mi-a citit şi tradus poeme de Fernando Pessoa. Am înţeles imediat că era imperativ să-l pot citi în limba lui. Fata asta mi-a dat primele lecţii... După Revoluţia Garoafelor, ea a fost ani de zile directoarea Institutului de Lingvistică de la Lisabona, colaboratoarea şi pe urmă urmaşa lui Lindley Cintra. Soţul ei, arheolog de renume (şi el a facut studiile la Bucureşti) este acum directorul Patrimoniului naţional portughez. Întâlniri de felul ăsta ne structurează viaţa, „Eu am trăit ce nu vor mai cunoaşte/Aceia ce în urma mea s-or naşte”... Cred că e de Mihai Beniuc.



Ce a însemnat pentru d-voastră colaborarea cu acest mare lingvist, Iorgu Iordan?



Totul! Dar nu e vorba de colaborare. Mi-a fost mentor, maestru, am fost o discipolă modestă. Înainte să plec din ţară, am făcut un lung interviu cu el, pe care l-am găsit recent printre hârtiile îngălbenite. Un om de o integritate rară şi de o rigoare ştiinţifică dincolo de orice îndoială. Despre deschiderea lui se vorbeşte mai puţin. Ori, el a fost singurul care a avut curajul să mă lase şi să mă ajute să fac o teză de literatură portugheză, atunci când portugheza nu exista în universitatea românească şi când mai nimeni nu auzise de Fernando Pessoa. Am păstrat ciorna raportului ştiinţific despre lucrarea mea pe care mi l-a dat să-l bat la maşină. Era un ecologist de prima oră: scria mărunt, pe dosul foilor deja folosite... Era cetăţean al lumii, luptător antifascist înaintea multor altora care s-au dat pe urmă mari. A format, de-a lungul lungii sale vieţi, zeci si zeci de intelectuali români de marcă. Şi era un permanent îndrăgostit...



Am constat că prezenţa d-voastră în România, atât din punct de vedere al publicaţiilor, cât şi al activităţii ştiinţifice este, într-o anumită măsură, mai slabă decât în Occident. Spre exemplu, am avut plăcerea să văd deseori publicaţiile d-voastră în librăriile din Lisabona. În schimb, în România, sunt destul de dificil de găsit. Care este motivul pentru care se întâmplă acest lucru?



Mi se pare că este exact pe dos. Când am plecat din România, la 33 de ani, aveam deja o carieră. Acolo s-a oprit. Făcusem o teză (care era sub tipar şi nu s-a publicat fiindcă am cerut azilul politic) publicasem deja o carte, câteva cărţi traduse la activ şi zeci de articole (unele cu pseudonim).

Dacă vreţi să mă faceţi să spun că era rău în România din punct de vedere cultural, n-o să reuşiţi. Învăţământul era mai mult decât excelent. Asta am constatat-o aici, în Occident, prin comparaţie. În mediul universitar occidental, nimeni nu ignoră că generaţia mea era de zece ori mai bine pregatită decât la ei. În România de atunci, cărţile, filmele, teatrele erau ieftine, iar cărţile „interzise” circulau perfect pe sub mână şi ne dădeau o poftă nebună de cultură. Recunosc că cercetarea era dificilă. Trebuia să fii mare acrobat ca să faci o cercetare adevărată. În general, ni se spunea de la bun început ce trebuie să găsim la sfârşit. Ce cercetare e asta? Dar am fost numeroşi să ştim să scriem printre linii. Cartea mea despre literatura portugheză e o astfel de scriitură, în care bat calul ca să priceapă iapa. E mai mult vorba în ea de România decât de Portugalia. Dar azi, cine mai are nevoie să citească între linii? O mai fi ştiind cineva?



În Portugalia, am fost, într-adevăr, recunoscută şi luată în seamă imediat. În Franţa s-au încurcat iţele şi s-a spart borcanul cu castraveţi. Am tras din greu, vreo zece ani, până să reintru la universitate. Nici până azi nu sunt considerată aşa cum ar trebui, cu toate că am mai facut o teză în franceză la Sorbona. Posibilităţile de publicare sunt egale cu zero în domeniul umanisticii şi nici un articol literar nu e plătit, nici chiar de formă. Cercetătorii îsi finanţează din leafă călătoriile de studiu, participările la congrese. Am trei manuscrise în sertar. Poate opere postume...



Locuiţi în Franţa acum. Cum vă percep francezii, ca om de ştiinţă, român, descendent al marelui poet? Există o proiecţie a numelui în desfăşurarea carierei d-voastră?



Aproape că am răspuns deja la întrebare. Nu, nu e bine în Franţa. Francezii sunt şovini, au fost întotdeauna. Te înţelegi bine cu ei cât timp stai la locul tău, adică te comporţi ca o fiinţă de regn inferior. Dar să nu care cumva să le dai sentimentul că te simţi egală cu ei, că îi tratezi de la egal la egal.

Cât despre nume, de-a lungul sfertului de secol trăit în Franţa, nu ştiu dacă am întâlnit mai mult de trei persoane care să fi auzit de Eminescu. Numai că asta este exact ce doream. Să nu mai fiu nepoata cuiva. Din punctul ăsta de vedere, mă simt bine. În România eram suspectată că datorez totul numelui. E adevărat că m-a protejat de câteva ori de persecuţiile politice. Mi-ar părea bine să-mi servească încă o dată, ca să obţin mai repede accesul la dosarul de Securitate.



Ştiu că din motive politice aţi părăsit România în anul 1981. Care este cauza exilului d-voastră, asta în cazul în care există posibilitatea divulgării acestui lucru?



N-as fi vrut să plec. Meseria mea era limba. Nimic nu înlocuieşte graiul de baştină. Am fugit pentru că, de-a lungul anilor, am fost solicitată prea des ca să fiu spioană pe lângă ambasada Portugaliei la Bucureşti. Am rezistat cât am putut. Nu am pus piciorul acolo niciodată. Asta se poate verifica. În ultimele şase luni dinaintea plecării în Portugalia, am fost hărţuită şi urmărită pe faţă, nu pe ascuns, de securistul Petru Manole (cine ştie care îi era numele adevărat). Suna la uşă, era în tramvaiul pe care-l luam, la teatrul la care mă duceam. Urma să plec cu o bursă dată de Portugalia. Ce vroia, zicea el, era să mă duc acolo ca să reprezint ţara cât mai onorabil în mediile intelectuale. Atât. Cine-l credea? Îmi explica cum că el ar face parte din cei buni, din securiştii care vor să-i termine pe cei răi, în frunte cu Ceauşescu. Şi că ei, cei buni, vor să plaseze în străinătate oameni de încredere. Până la urmă i-am zis da şi am plecat. Sper că se poate dovedi că n-am facut nimic altceva la Lisabona decât să-mi văd de viaţă şi să zic exact ce cred despre tot, cum am făcut mereu şi cum mai fac şi azi, cu toate riscurile.. Dar cine ştie ce voi găsi în dosar. În orice caz, la sfârşitul bursei, când am decis să cer azilul politic, m-am dus în Franţa în primul rând din pricina asta: aici erau destui români mai bine plasaţi ca mine, ca eu să pot să fiu lăsată în pace. Pentru Portugalia eram interesantă, pentru Franţa, nu. Şi am fost lăsată. După o primă încercare. ( Anecdotic: Primesc într-o zi un telefon de la o prietenă franţuzoaică, farmacistă. „-Roxana, e la mine un prieten de-al tău din România, medic. Nu ştie adresa ta.” M-am dus la ea. L-am văzut pe aşa-zisul prieten. Nu numai că mi-era total necunoscut, dar se vedea de departe ce meserie făcea. M-am întors spre prietena mea şi i-am spus: „Un medic român seamănă cu un medic francez şi un poliţist român cu un poliţist francez.” Şi m-am întors de unde venisem. Nimeni nu a mai încercat vreodată să mă piseze.) Iar la Oficiul francez pentru refugiaţi a fost de ajuns să spun numele Petru Manole ca să obţin azilul. Era limpede că nu eram prima care îl pronunţam în astfel de context. Asta-i povestea, pe scurt.



Aveţi un fiu, Ion Teodor Eminescu-Iacobescu, considerat a fi descendetul marelui poet naţional Mihai Eminescu. De ce nu este acesta cunoscut românilor? A vizitat vreodată România?



De ce „considerat a fi”? Este. Chiar dacă n-are nici el, cum n-am nici eu, vreun merit în afacerea asta, fiindcă a te naşte într-o familie sau alta nu este o alegere personală, nici un concurs pe merit, ci un concurs de împrejurări. Ba poate că el are ceva mai mult merit decât mine, căci, de mic copil, era foarte mândru de numele lui de familie (bunicii îl facuseră să i se suie la cap) şi e şi un poet bunicel. De limbă franceză. Românii care vor să afle despre noi, o pot face uşor. Au fost cateva articole de ziar, iar pe internet se găseşte totul. E drept că articolele zic şi multe prostii. De exemplu că nu ştie româneşte şi că nu cunoaşte România. Bineînţeles că a vizitat România, chiar de foarte multe ori, în comparaţie cu mine, care nu m-am dus decât silită de împrejurări. Îi place mult, mai are acolo o bunică din partea tatălui pe care o adoră şi doi verişori de-al treilea, care se află pe aceeaşi ramură a arborelui genealogic ca şi el în descendenţa eminesciană. Fiul meu Ion merge pe 24 de ani, şi-a terminat studiile de drept, s-a specializat în drept editorial şi urmează să facă un ultim an de manageriat cultural. Şi el e legat de Portugalia, pentru că acolo s-a născut.



Cât timp aţi petrecut în Portugalia? Care a fost percepţia d-voastră despre portughezi, despre cultura lor şi cum v-aţi integrat?



Ultima mea şedere mai lungă a fost de aproape patru ani. Percepţia mea despre portughezi se află în scrierile mele. Nu vreau să o rezum. De ani de zile mă preocupă relaţiile istorice cu Spania, mai ales oglindite în mitologia naţională, problemele identitare pe care continuă să le aibă „ţara cea mai îndepărtată din Europa”, rana narcisică, etc. E doar una din temele mele de cercetare, cu rădăcini în trecutul meu românesc. De data asta nu mai este vorba de a bate calul ca să priceapă iapa, ci de un efort de a pricepe cum functionează iapa disecând calul. Ba chiar sora iepei. În clar, ariile laterale ale latinităţii care sunt România şi Portugalia au multe în comun. Printre aceste lucruri, relaţia cu peştele mare care-l înghite pe cel mic, imperiul vecin. Citeşte: Rusia. Vreau să spun că, în pofida aparenţelor, nu sunt o intelectuală franceză, chiar dacă Franţa m-a învăţat multe despre scris şi gândit. Am fost şi sunt o europeană convinsă, chiar dacă Europa de azi mă nemulţumeşte profund. Baza gândirii mele (care se formează numai în anii tinereţii) este românească. Cu cât pătrund mai mult în culturile occidentale, cu atât văd mai bine partea asta din mine. Ma revendic călinesciană (nu e decât un exemplu). Cu tot spiritul critic, foarte necruţător pentru multe aspecte ale civilizaţiei din care mă trag.



Cât de prezentă era România în mentalul colectiv al portughezilor de atunci? Ce schimbări consideraţi că aţi adus? Am observat, de asemenea că aţi fost deseori menţionată în mass-media de acolo.



În anii 80, când am trăit eu acolo, România era ultima preocupare a portughezilor, şi era normal să fie aşa. Suferiseră o transformare radicală a societăţii lor, începeau să se antreneze la democraţie. România nu era o ţară democratică.

N-am adus nici o schimbare. Glumiţi? Exista o tradiţie, existaseră Iorga, Eliade, Blaga şi Buescu. Eu sunt nimic pe lângă ei.



Cărticica despre romanul portughez contemporan publicată acolo şi atunci a avut un ecou total surprinzător pentru mine. Probabil pentru că era o privire exterioară, inconştient de liberă, care nu ţinea cont de clivajele politice. Autori de dreapta şi autori de stânga, contemporani şi angajaţi, erau discutaţi la egalitate, fără complexe, şi foarte „politically incorrect”.
Astăzi românii au presă bună (afară de hoţi, bineînţeles), mai bună decât în Spania sau în Franţa. Sunt muncitori, învaţă repede şi bine limba, sunt aşi în informatică, spun prietenii mei din Portugalia. Mie mi-a fost foarte bine acolo, mai bine ca oriunde şi sigur mai bine decât în ţara mea. Poate mă voi întoarce, la pensie.



Consideraţi că o reîntoarcere în România ar fi benefică pentru d-voastră, mă refer aici la faptul, că aşa cum marii scriitori exilaţi au fost asimilaţi de ţara exilului, cu d-voastră s-ar putea întâmpla la fel? Consider acest lucru o pierdere pentru cultura română.



Iar am răspuns prea devreme! Toate cărţile şi toate experienţele celor din jurul meu (nu numai români) îmi spun că nu e cale de întoarcere. Nu mă simt deloc la mine acasă în Franţa, dar încă şi mai puţin în România. Mi-e foarte străină lumea de acolo. Şi nu mi-e dor decât de ce nu mai este. Sunt o ateie adevarată, probabil din naştere. Mă plictiseşte şi dezgustă bigotismul marii majorităţi (dar mai am încă câţiva prieteni normali!). Sunt o femeie profund de stânga. Ceauşismul nu m-a făcut nici conservatoare, nici naţionalistă, nici anticomunistă. Goana după bani, dispreţul pentru valorile intelectuale, care este pâinea noastră europeană cea de toate zilele, o trăiesc cu siguranţă mai uşor printre străini decât printre ai mei. Nu, nu-mi voi petrece bătrâneţile în România. Dar voi veni într-o zi, să revăd dealurile şi văile care m-au marcat pentru todeauna şi una sau două prietene care vor mai fi încă pe pământ... Şi cu picioarele pe pământ.