Radioul, oglinda sufletului…

Îmi amintesc de iernile de altă dată… Parcă aşa scria Villon, nu? Când eu, o mogâldeaţă mă luptam cu nămeţii şi încercam să ajung la clanţă să deschid uşa grea şi să mă adăpostesc de fulgii care mă pălmuiau. Îmi aduc aminte cum intram în casă cu un ţurţur furat de la streaşină şi mă duceam lângă sobă lingând micul trofeu şi ascultam radio-ul… Radio- prietenul meu era o cutie mare cred că avea marca Darclee… în bucătărie tătăl meu trăsese un fir împletit învelit în cârpă la care adăugase un difuzor din eboniţă maron… Acolo în bucătărie a tras această nouă voce ca să putem să ascultăm şi aici programele de la Europa Liberă… Acolo ascultam pe Mircea Crişan de care tata suşotea că fugise din ţară pentru că l-au vrut aresta pentru că îşi cumpărase un Trabant sau Wartburg… şi era un duşman al ţării. Dar eu stăteam acolo şi mă uitam la acele aparate… şi-i vedeam aievea pe cei care-mi povesteau o poveste cu Coro-Coro, un căţel câinişor… sau auzeam poveşti care erau interzise… ceva despre o fermă a animăluţelor care puseseră stăpânire şi se băteau… mamă- mamă, care cum să fie şef…sau şefă…

Tot de atunci îmi aduc aminte că îmi era interzise să spun la grădiniţă acele poveşti care făceau rău copiilor. Aşa îmi spunea bunica. Şi eu o credeam, O cred şi acum după 20 de ani de când a murit. Mă minţea că florile fac bomboane şi să nu mai rup trandafirii că ei îmi dau fructul lor… Te cred Buna… te cred, că aşa e şi acum… şi ştiu acum că tu puneai în cupa florilor bomboanele şi uite că nu le mai rup… le las să crească mari şi frumoase…
Ani mai târziu când lucram pe platforma maritimă de petrol Gloria, ascultam iarăşi radioul. Şi tot Europa Liberă… pentru că şi pe ei î-i credeam ca pe bunica. Într-o zi m-a chemat directorul Năclad în birou. Acolo securistul întreprinderii Petromar un inginer cu faţă de intelectual scos dintre nicovalele comuniste, a început să mă bată şi să mă înjure. Toţi îi ştiau de frica… Naca… Naca era un fel de “Manea slutul şi arţăgosul…” Între el şi Năclad am primit peste 25 de palme ce-mi muşcau faţa. Mă dureau şi stomacul şi părţile corpului în care mi-au tras cu poftă picioare… Nu înţelegeam de ce se întâmplă totul… Şi am aflat mult mai târziu, la a doua sesiune de chinuri şi umilinţe. Pentru că ascultam radioul… Acum înţelegeam de ce nu era bine să spui copiilor poveşti de la Europa Liberă.
După ani şi ani am reuşit să fug în occident. Eram în Spania şi puteam să scriu în sfârşit postului de radio Liber… sau să-l ascult… Dar culmea, îmi era dor de Radio de Bucureşti, Radio România… Aşa se explică, că atunci când divorţezi prima dată îţi iubeşti fosta soţie şi mai cu foc… Acum, eu, român cu azil în Spania, îmi doream să ascult RRI… şi încercam să-i pot prinde pe un radio scump şi cu calităţi deosebite pe care-l cumpărasem cu 10.000 de pesetas din primii bănuţi câştigaţi, cărând butelii portocalii de gaz.
Radio România era acum pentru mine alinarea mea… Şi-i ascultam fiecare cuvant, Îi absorbeam fiecare oftat, fiecare bruiaj. Eram acasă cu ei, cu ai mei… Îmi curgeau lacrimi pe obraji şi cântam cu România de care fugisem bătut şi umilit… de ai mei, care nu mă mai vroiau… Şi acum plângeam ca un căţel la poarta care mi se închisese în faţă.
Timpul a trecut, secolul în care am copilărit deja este numit secolul trecut… Şi mă doare. Pentru că parcă aş fi matusalemic. Acum ascult Radio Romania Internaţional… prin satelit… prin internet… Oare ce îmi va rezerva viitorul apropiat! Zic apropiat pentru că acum, peste o săptămână, ar putea să se descopere un nou aparat care ar înlocui radioul cu cine ştie ce alt aparat, cine ştie ce denumire… Important este conţinutul… Importante sunt acele bomboane pe care bunica le punea pe corola florilor… Emisiunile de la radio sunt acele bomboane. Ştii că florile nu fac bomboane, ştii că nu există Moş Nicolae, Moş Crăciun, dar continui să asculţi Radio România şi acum să fie şi Internaţional…