Acasa
Cu toate că avem conştiinţa propriei valori, ne vindem ieftin. Ne lăsăm umiliţi şi răbdăm dincolo de terfeleala originii sau a apartenenţei la lumea a treia. Căci aşa ne consideră europenii. Dar în loc să lucrăm cu 1 euro pe oră în România, năduşim în grădina boierului fudul pentru mult mai mult, ca să reuşim să trimitem bani acasă.
Am întâlnit români fericiţi în Torino, care dormeau pe rând în 4 paturi pe arcuri, din care doar două aveau saltele şi împrumutau curent de la vecin cu un cablu tras pe sub uşă. Dimineaţa erau toţi entuziaşti, cântau, râdeau şi plecau cu ochii luminoşi la muncă pe şantier. Câştigul agonisit le întărea moralul. Lângă Roma, într-o căsuţă mică în care locuiau 4 familii de români, am văzut cum trăiesc în armonie cei mai faimoşi anonimi ai Orientului, căci pietrarii şi mozaicarii noştri reproduceau la cerere orice frescă din Vatican care se exportă apoi în Emiratele Unite. Lucrau discret pentru o firmă italiană şi erau bucuroşi că ajutau constant familia din ţară. Fiecare fusese “prins” cel puţin o dată de carabinieri - şi somat verbal să părăsească Italia în 24 ore. Erau şi cu câte 4 somaţii. Atât. Erau păstraţi căci erau utili. S-a adeverit când o razie de o amploare deosebită efectuată de Poliţie împreună cu Garda Financiară, au verificat şi reţinut persoane străine, numai după aspectul palmelor. Românii noştri au fost lăsaţi liberi indiferent dacă erau sau nu cu actele în regulă, căci toţi aveau palmele bătătorite de muncă. Razia a avut un mare succes în lupta contra răului.
În Germania e altfel. Cine e prins muncind la negru, i se întocmeşte pe loc dosar penal şi e expulzat. Vânătoarea după ilegalişti permite însă abuzuri revoltătoare, căci sunt deseori afectate nejustificat interesele şi chiar existenţa societăţilor româneşti care lucrează în baza Convenţiei privitoare la contractele de subantrepriză. Legislaţia impune pentru român un salariu minim echivalent celui german din ramura respectivă. Dacă o firma pontează muncitorii 8 ore în loc de 10 sau 12, înseamnă că-i plăteşte sub tariful impus ceea ce implică consecinţe sub incidenţa infracţionalului. Totodată se impune şi o productivitate lunară, care este doar formală, căci de cele mai multe ori nu poate fi realizată din cauza normelor de timp deformate acceptate tacit de cei doi parteneri, german şi român. Acest aspect nu e verificat de nimeni, nicăieri. Reiese însă, că muncitorul român lucrează de 3 ori mai repede(?!) decât un neamţ.
Organul de control german are prostul obicei să înceapă aşa zisele verificări chiar în ultima săptămână sau chiar în ultima zi de lucru la un obiectiv contractat, când totul e terminat, cu toate că acelaşi organ de control a fost activ cel puţin o dată pe lună. Teoretic e legal. Dar, până la definitivarea controlului, se blochează contul firmei româneşti precum şi plata facturii finale, se stabileşte aleator o garanţie de câteva sute de mii de euro, acţiuni care determină falimentul inevitabil. Degeaba ni se comunică după 6 luni că cercetările au încetat. În acest timp banca şterge contul firmei româneşti, firma germană nu mai plăteşte nimic, iar românul pleacă umilit.
Ca Preşedinte al AIRAG ( verband-vrwd.de) am cerut sprijin Ministrului Muncii pentru a nu permite această politică de forţă. Am arătat că există nenumărate precedente care ne fac să ne gândim dacă nu cumva această vânătoare, eficientă pentru partea germană, nu este chiar întâmplătoare şi că se impune urgent echilibrarea unor norme de timp cu cele europene, reale. Pentru a obţine un contract, ne declarăm mai vioi de 3 ori decât lucrătorul german, dar suntem inevitabil vulnerabili. Între a alege de a lucra neonorabil sau deloc, nu trebuie să surprindă opţiunea săracului.
E regretabil că se evită un dialog şi că rămânem singuri fără ajutor în câmpul de luptă al muncii în afara ţării. Trebuie susţinută o piaţă liberă a muncii, o circulaţie a forţei de muncă fără graniţe. Suntem peste tot foarte apreciaţi şi e păcat să nu stăm de drept la aceeaşi masă a bunăstării meritate. Chiar cu paşaport românesc…
Am întâlnit români fericiţi în Torino, care dormeau pe rând în 4 paturi pe arcuri, din care doar două aveau saltele şi împrumutau curent de la vecin cu un cablu tras pe sub uşă. Dimineaţa erau toţi entuziaşti, cântau, râdeau şi plecau cu ochii luminoşi la muncă pe şantier. Câştigul agonisit le întărea moralul. Lângă Roma, într-o căsuţă mică în care locuiau 4 familii de români, am văzut cum trăiesc în armonie cei mai faimoşi anonimi ai Orientului, căci pietrarii şi mozaicarii noştri reproduceau la cerere orice frescă din Vatican care se exportă apoi în Emiratele Unite. Lucrau discret pentru o firmă italiană şi erau bucuroşi că ajutau constant familia din ţară. Fiecare fusese “prins” cel puţin o dată de carabinieri - şi somat verbal să părăsească Italia în 24 ore. Erau şi cu câte 4 somaţii. Atât. Erau păstraţi căci erau utili. S-a adeverit când o razie de o amploare deosebită efectuată de Poliţie împreună cu Garda Financiară, au verificat şi reţinut persoane străine, numai după aspectul palmelor. Românii noştri au fost lăsaţi liberi indiferent dacă erau sau nu cu actele în regulă, căci toţi aveau palmele bătătorite de muncă. Razia a avut un mare succes în lupta contra răului.
În Germania e altfel. Cine e prins muncind la negru, i se întocmeşte pe loc dosar penal şi e expulzat. Vânătoarea după ilegalişti permite însă abuzuri revoltătoare, căci sunt deseori afectate nejustificat interesele şi chiar existenţa societăţilor româneşti care lucrează în baza Convenţiei privitoare la contractele de subantrepriză. Legislaţia impune pentru român un salariu minim echivalent celui german din ramura respectivă. Dacă o firma pontează muncitorii 8 ore în loc de 10 sau 12, înseamnă că-i plăteşte sub tariful impus ceea ce implică consecinţe sub incidenţa infracţionalului. Totodată se impune şi o productivitate lunară, care este doar formală, căci de cele mai multe ori nu poate fi realizată din cauza normelor de timp deformate acceptate tacit de cei doi parteneri, german şi român. Acest aspect nu e verificat de nimeni, nicăieri. Reiese însă, că muncitorul român lucrează de 3 ori mai repede(?!) decât un neamţ.
Organul de control german are prostul obicei să înceapă aşa zisele verificări chiar în ultima săptămână sau chiar în ultima zi de lucru la un obiectiv contractat, când totul e terminat, cu toate că acelaşi organ de control a fost activ cel puţin o dată pe lună. Teoretic e legal. Dar, până la definitivarea controlului, se blochează contul firmei româneşti precum şi plata facturii finale, se stabileşte aleator o garanţie de câteva sute de mii de euro, acţiuni care determină falimentul inevitabil. Degeaba ni se comunică după 6 luni că cercetările au încetat. În acest timp banca şterge contul firmei româneşti, firma germană nu mai plăteşte nimic, iar românul pleacă umilit.
Ca Preşedinte al AIRAG ( verband-vrwd.de) am cerut sprijin Ministrului Muncii pentru a nu permite această politică de forţă. Am arătat că există nenumărate precedente care ne fac să ne gândim dacă nu cumva această vânătoare, eficientă pentru partea germană, nu este chiar întâmplătoare şi că se impune urgent echilibrarea unor norme de timp cu cele europene, reale. Pentru a obţine un contract, ne declarăm mai vioi de 3 ori decât lucrătorul german, dar suntem inevitabil vulnerabili. Între a alege de a lucra neonorabil sau deloc, nu trebuie să surprindă opţiunea săracului.
E regretabil că se evită un dialog şi că rămânem singuri fără ajutor în câmpul de luptă al muncii în afara ţării. Trebuie susţinută o piaţă liberă a muncii, o circulaţie a forţei de muncă fără graniţe. Suntem peste tot foarte apreciaţi şi e păcat să nu stăm de drept la aceeaşi masă a bunăstării meritate. Chiar cu paşaport românesc…