Acasa
Este paradoxal faptul că în timp ce 15 state membre UE au renunţat, începând cu 1 ianuarie 2009, la restricţiile impuse românilor şi bulgarilor în căutare de lucru, ţări cu economii puternice şi o rată a şomajului relativ scăzută - ca Franţa, Germania sau Italia - au preferat să le păstreze.
Alături de SUA, Franţa a rămas destinaţia favorită a intelectualilor români. Parisul găzduieşte în continuare un număr însemnat de scriitori şi artişti care şi-au făcut un nume şi o reputaţie în capitala luminilor. Mă gândesc, în primul rând, la politologi tineri ca Bogdan Călinescu, care publică în mod regulat în coloanele ziarului Le Figaro (sub pseudonimul Nicolas Lecaussin), sau la economistul de renume internaţional Florin Aftalion, profesor la Înalta Şcoală de Comerţ ESSEC şi autor a mai multor volume de specialitate.
Timp de zece ani, Bogdan Călinescu a fost directorul unui influent think-tank francez, institutul IFRAP, şi fondatorul revistei Société Civile, publicată de acelaşi institut. Multe din cărţile scrise de acesta, cum ar fi “Cet Etat qui tue la France” şi lucrări dedicate fenomenului antiamericanismului din Franţa, au devenit cărţi de referinţă pentru colegii lui francezi. În urma publicării unui volum despre preşedintele Sarkozy, Călinescu a fost nevoit să înceteze colaborarea cu institutul care l-a lansat, apropiindu-se de noul partid liberal democrat francez.
Profesorul Aftalion a publicat numeroase lucrări de economie, finanţe sau politică internaţională, fiind îndeosebi interesat de confruntările dintre SUA şi URSS în perioada Războiului Rece. Pe timpul guvernării Jospin, Florin Aftalion a luat atitudine împotriva introducerii săptămânii de lucru de 35 de ore, care a provocat o importantă reducere a productivităţii economiei franceze. Din toamna 2008, a devenit un obişnuit al talk-show-urilor franceze cu profil economic, care analizează cauzele şi consecinţele crizei actuale.
Aceşti intelectuali şi mulţi alţii pot fi întâlniţi în cadrul dezbaterilor şi conferinţelor organizate la Paris de Casa Românească, care se străduieşte să menţină legătura între toţi intelectualii stabiliţi acolo sau aflaţi în trecere prin Franţa. Acelaşi lucru încearcă să-l facă şi filiala pariziană a Institutului Cultural Român care, ca şi filiala Madrid, organizează expoziţii de pictură, sculptură sau întâlniri cu autori români.
Există deasemenea în Franţa un număr mare de medici - recrutaţi recent mai ales pentru a suplini lipsa medicilor francezi din zonele rurale. Televiziunea franceză a transmis recent un reportaj despre criza acută de medici din sistemul sanitar francez, prezentând elogios rolul medicilor români expatriaţi în rezolvarea acesteia. Cu toată bunăvoinţa şi răbdarea francezilor, există încă conaţionali de-ai noştri care au apărut la televizor fără cunoştinţe minime de limba franceză, cum este cazul unei doctoriţe din zona Bacăului. Aceasta s-a văzut în imposibilitatea de a scrie o simplă trimitere, în franceză, pentru o pacientă către un medic specialist, fiind rugată să înveţe intensiv limba timp de şase săptămâni înainte de a primi autorizaţia necesară.
Cei mai dezavantajaţi sunt în Franţa românii care nu cunosc limba şi au un nivel de educaţie scăzut. Aceştia reuşesc să-şi găsească de lucru sezonier, cu prilejul culesului viilor în zone ca Bordeaux, Roussillon sau în alte zone viticole din sud. În domeniul construcţiilor, românii noştri sunt mai puţin prezenţi, cei mai mulţi găsind câte ceva de lucru mai ales în jurul Parisului. Pentru a înregistra un contract de muncă în Franţa, angajatorul potenţial trebuie să plătească în avans între 168 şi 1300 de euro către ANAEM (Agenţia pentru Migraţie), în funcţie de durata acestuia. Din această cauză, foarte puţini români îşi găsesc de lucru cu forme legale, devenind în consecinţă clientii sistemului de protecţie socială care se ocupă de adăpostirea şi hrana celor fără venituri. În această privinţă, trebuie recunoscut faptul că statul francez este unul dintre cele mai bine organizate state europene. Persoanele rămase fără adapost în Franţa, francezi sau străini, sunt adăpostite şi hrănite în condiţii relativ corespunzătoare, dacă apelează la un număr gratuit de telefon, acelaşi în toate oraşele ţării. Faţă de România, unde subiectul este încă tabu, mass-media franceză se preocupă zilnic de situaţia persoanelor rămase fără adapost, făcând apeluri regulate pentru implicarea morală şi materială a populaţiei şi guvernului în ajutorarea acestora.
Din cauza crizei, însă, serviciile sociale fac numai cu mare dificultate faţă numărului sporit de solicitări pentru colete cu alimente sau pentru un loc de cazare. În mod ironic, situaţia cea mai grea se întâlneşte în oraşe unde primarii sunt socialişti, ca Paris sau Lille, adevăraţi stâlpi ai partidului. Alte oraşe, cum este Marseille, refuză accesul cetăţenilor români la serviciile sociale ale oraşului, din cauza unor incidente violente care au avut loc între români şi marocani.
Un alt mare handicap pentru românii care îşi caută de lucru în Franţa îl constituie absenţa unei infrastructuri de asociaţii neguvernamentale sau semi-guvernamentale fondate şi operate de români, în folosul românilor. În Spania, unde există un număr important de asemenea asociaţii (Centrul Hispano-Roman din Alcala şi altele), românii nou-veniţi pot urma cursuri de limbă, sunt ajutaţi să-şi redacteze un curriculum vitae, sunt orientaţi profesional şi pot chiar găsi o gazdă cu ajutorul asociaţiilor. Ori, aşa ceva nu se găseşte în Franţa, deşi pe hârtie - dar numai formal şi în beneficiul membrilor fondatori - ele există. În Paris, Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române se mai ocupă cu ajutorarea românilor aflaţi în dificultate, însă cu o floare…
Să luăm exemplul oraşului Toulouse. Acolo există câteva sute de cetăţeni români aflaţi în dificultate, care locuiesc prin păduri, squat-uri sau adăposturi de stat. Există şi o asociaţie “franco-română”, cu un tânăr informatician la conducere, care lucrează în Franţa de 12 ani. Asociaţia organizează excursii prin munţi pentru membri şi apare cu literatură în limba română la standurile în aer liber ocazionate de sărbătorile cu caracter multi-cultural ale oraşului. De ce în aer liber? Pentru că, pur şi simplu, organizaţia nu mai are nici sediu, aceeaşi soartă lovindu-l şi pe unicul proprietar de restaurant cu specific românesc din Toulouse! Soluţii ar exista, iar primarul din Toulouse, domnul Pierre Cohen, este un om cu deschidere şi dornic să-i ajute pe numeroşii emigranţi din oraş să se integreze. Dar acolo unde interes nu este, nimic nu este, aşa că românii noştri mai puţin educaţi, care nu ştiu cui să se adreseze pentru rezolvarea problemelor lor, îşi înjură, pe bună dreptate şi pe mai multe voci, intelectualii care nu se pot mobiliza să facă ceva pentru ei.
Alături de SUA, Franţa a rămas destinaţia favorită a intelectualilor români. Parisul găzduieşte în continuare un număr însemnat de scriitori şi artişti care şi-au făcut un nume şi o reputaţie în capitala luminilor. Mă gândesc, în primul rând, la politologi tineri ca Bogdan Călinescu, care publică în mod regulat în coloanele ziarului Le Figaro (sub pseudonimul Nicolas Lecaussin), sau la economistul de renume internaţional Florin Aftalion, profesor la Înalta Şcoală de Comerţ ESSEC şi autor a mai multor volume de specialitate.
Timp de zece ani, Bogdan Călinescu a fost directorul unui influent think-tank francez, institutul IFRAP, şi fondatorul revistei Société Civile, publicată de acelaşi institut. Multe din cărţile scrise de acesta, cum ar fi “Cet Etat qui tue la France” şi lucrări dedicate fenomenului antiamericanismului din Franţa, au devenit cărţi de referinţă pentru colegii lui francezi. În urma publicării unui volum despre preşedintele Sarkozy, Călinescu a fost nevoit să înceteze colaborarea cu institutul care l-a lansat, apropiindu-se de noul partid liberal democrat francez.
Profesorul Aftalion a publicat numeroase lucrări de economie, finanţe sau politică internaţională, fiind îndeosebi interesat de confruntările dintre SUA şi URSS în perioada Războiului Rece. Pe timpul guvernării Jospin, Florin Aftalion a luat atitudine împotriva introducerii săptămânii de lucru de 35 de ore, care a provocat o importantă reducere a productivităţii economiei franceze. Din toamna 2008, a devenit un obişnuit al talk-show-urilor franceze cu profil economic, care analizează cauzele şi consecinţele crizei actuale.
Aceşti intelectuali şi mulţi alţii pot fi întâlniţi în cadrul dezbaterilor şi conferinţelor organizate la Paris de Casa Românească, care se străduieşte să menţină legătura între toţi intelectualii stabiliţi acolo sau aflaţi în trecere prin Franţa. Acelaşi lucru încearcă să-l facă şi filiala pariziană a Institutului Cultural Român care, ca şi filiala Madrid, organizează expoziţii de pictură, sculptură sau întâlniri cu autori români.
Există deasemenea în Franţa un număr mare de medici - recrutaţi recent mai ales pentru a suplini lipsa medicilor francezi din zonele rurale. Televiziunea franceză a transmis recent un reportaj despre criza acută de medici din sistemul sanitar francez, prezentând elogios rolul medicilor români expatriaţi în rezolvarea acesteia. Cu toată bunăvoinţa şi răbdarea francezilor, există încă conaţionali de-ai noştri care au apărut la televizor fără cunoştinţe minime de limba franceză, cum este cazul unei doctoriţe din zona Bacăului. Aceasta s-a văzut în imposibilitatea de a scrie o simplă trimitere, în franceză, pentru o pacientă către un medic specialist, fiind rugată să înveţe intensiv limba timp de şase săptămâni înainte de a primi autorizaţia necesară.
Cei mai dezavantajaţi sunt în Franţa românii care nu cunosc limba şi au un nivel de educaţie scăzut. Aceştia reuşesc să-şi găsească de lucru sezonier, cu prilejul culesului viilor în zone ca Bordeaux, Roussillon sau în alte zone viticole din sud. În domeniul construcţiilor, românii noştri sunt mai puţin prezenţi, cei mai mulţi găsind câte ceva de lucru mai ales în jurul Parisului. Pentru a înregistra un contract de muncă în Franţa, angajatorul potenţial trebuie să plătească în avans între 168 şi 1300 de euro către ANAEM (Agenţia pentru Migraţie), în funcţie de durata acestuia. Din această cauză, foarte puţini români îşi găsesc de lucru cu forme legale, devenind în consecinţă clientii sistemului de protecţie socială care se ocupă de adăpostirea şi hrana celor fără venituri. În această privinţă, trebuie recunoscut faptul că statul francez este unul dintre cele mai bine organizate state europene. Persoanele rămase fără adapost în Franţa, francezi sau străini, sunt adăpostite şi hrănite în condiţii relativ corespunzătoare, dacă apelează la un număr gratuit de telefon, acelaşi în toate oraşele ţării. Faţă de România, unde subiectul este încă tabu, mass-media franceză se preocupă zilnic de situaţia persoanelor rămase fără adapost, făcând apeluri regulate pentru implicarea morală şi materială a populaţiei şi guvernului în ajutorarea acestora.
Din cauza crizei, însă, serviciile sociale fac numai cu mare dificultate faţă numărului sporit de solicitări pentru colete cu alimente sau pentru un loc de cazare. În mod ironic, situaţia cea mai grea se întâlneşte în oraşe unde primarii sunt socialişti, ca Paris sau Lille, adevăraţi stâlpi ai partidului. Alte oraşe, cum este Marseille, refuză accesul cetăţenilor români la serviciile sociale ale oraşului, din cauza unor incidente violente care au avut loc între români şi marocani.
Un alt mare handicap pentru românii care îşi caută de lucru în Franţa îl constituie absenţa unei infrastructuri de asociaţii neguvernamentale sau semi-guvernamentale fondate şi operate de români, în folosul românilor. În Spania, unde există un număr important de asemenea asociaţii (Centrul Hispano-Roman din Alcala şi altele), românii nou-veniţi pot urma cursuri de limbă, sunt ajutaţi să-şi redacteze un curriculum vitae, sunt orientaţi profesional şi pot chiar găsi o gazdă cu ajutorul asociaţiilor. Ori, aşa ceva nu se găseşte în Franţa, deşi pe hârtie - dar numai formal şi în beneficiul membrilor fondatori - ele există. În Paris, Asociaţia Femeilor Ortodoxe Române se mai ocupă cu ajutorarea românilor aflaţi în dificultate, însă cu o floare…
Să luăm exemplul oraşului Toulouse. Acolo există câteva sute de cetăţeni români aflaţi în dificultate, care locuiesc prin păduri, squat-uri sau adăposturi de stat. Există şi o asociaţie “franco-română”, cu un tânăr informatician la conducere, care lucrează în Franţa de 12 ani. Asociaţia organizează excursii prin munţi pentru membri şi apare cu literatură în limba română la standurile în aer liber ocazionate de sărbătorile cu caracter multi-cultural ale oraşului. De ce în aer liber? Pentru că, pur şi simplu, organizaţia nu mai are nici sediu, aceeaşi soartă lovindu-l şi pe unicul proprietar de restaurant cu specific românesc din Toulouse! Soluţii ar exista, iar primarul din Toulouse, domnul Pierre Cohen, este un om cu deschidere şi dornic să-i ajute pe numeroşii emigranţi din oraş să se integreze. Dar acolo unde interes nu este, nimic nu este, aşa că românii noştri mai puţin educaţi, care nu ştiu cui să se adreseze pentru rezolvarea problemelor lor, îşi înjură, pe bună dreptate şi pe mai multe voci, intelectualii care nu se pot mobiliza să facă ceva pentru ei.