Acasa
Printre cele mai vechi asezari de care vorbeste istoria noastra se numara si Curtea de Arges cu imprejurimile ei. In veacul al XIII-lea, inalta cetate a Poenarilor, cu fortificatiile sale de piatra si puturi care o lega direct cu albia raului de jos, facuse sa ajunga, pana departe, faima acestor locuri; iar pe la jumatatea secolului urmator, curtea Basarabilor si biserica "Sfantu Nicolae Domnesc" rasfrang aceasta faima asupra intregii asezari, adunata cu timpul in preajma lor: Curtea de Arges de mai tarziu.
Dupa documente si inscriptii, ca si din marturiile sapaturilor arheologice, istoria acestui stravechi tinut voevodal, chiar daca nu consemneaza data precisa cand s-au grupat aici intaile centre locuite, face insa dovada ca aceste centre s-au dezvoltat indeajuns de repede pentru ca, pe la jumatatea veacului al XIV-lea sa ateste deopotriva cu existenta unui Scaun Domnesc si pe aceea a unei insemnate organizari bisericesti.
Astfel asociate, puterea statala si cea religioasa impodobesc valea Argesului cu fapte de arme si locasuri de inchinare, care-i pastreaza intacta functia ei spirituala, chiar atunci cand capitala se muta la Targoviste.
Dintre monumentele care au fost faurite de-a lungul veacurilor, din cate au impodobit Argesul voievodal, de buna seama ca biserica inaltata de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasa constructie de arta si arhitectura bisericeasca.
Inceputa in 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fara seaman de frumos, lucrarile ei s-au incheiat trei ani mai tarziu, asa incat la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar sa vorbeasca de "manastirea domniei mele de la Arges" si sa-i harazeasca "vama ce este la Ocna Mica de la Targoviste...".
Ascultand nu numai legenda, ci si unele stiri istorice, se pare ca din lipsa de bani, cu toata jertfirea podoabelor Domniei sale, dar mai ales din lipsa de zile, zugravirea bisericii nu a putut fi ispravita inainte de trecerea intru cele vesnice a lui Neagoe Basarab.
Asadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumati (1522-1529), odata urcat in scaun, a dat grabnica ascultare acestui legamant, consfintit si prin pisania din 10 septembrie 1526, care mentioneaza si numele Dobromir zugravu.
Dupa toate izvoadele, Neagoe Basarab a cladit biserica sa pe fundatiile unui locas mai vechi, care nu fusese altul decat sediul primei Mitropolii a Tarii Romanesti. Pe aceasta, Neagoe gasind-o "daramata si neintarita... a zidit-o si inaltat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al infaptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, il intareste, aratand ca Neagoe "sparse Mitropolia den Arges den temeliia ei si zidi in locul ei alta Sfanta Biserica tot de piatra cioplita, si netezita si sapata cu floriu".
In aceasta forma de inceput, Biserica Manastirii Curtea de Arges cunoscuta din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopala" cand a devenit resedinta Episcopiei Argesului, ramane, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, daca nu monumentul cel mai de seama, una dintre cele mai reprezentative constructii ale sale.
Ca atare o pomenesc documentele si o amintesc toti calatorii straini care si-au aflat adapost in chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, in 1654, considera vechea asezare a lui Neagoe drept "una dintre minunile lumii". Aceleasi cuvinte de inalta pretuire le noteaza in 1794 si englezul Robert Ainsilie si mai tarziu, pictorii francezi Bouquet si Lancelot, ale caror insemnari de calatorii si stampe au facut sa circule si in afara granitelor tarii faima manastirii lui Neagoe Basarab.
Dupa unele refaceri partiale si intregiri in timp ale ansamblului sau, vatamata si de un puternic incendiu, Biserica Episcopala Curtea de Arges a fost refacuta, astfel dupa cum se vede astazi, de arhitectul francez Ardre Lecomte du Nouy si de arhitectul roman Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrarilor de restaurare, in a doua jumatate a secolului trecut. A fost ispravita in anul 1885 si sfintita la 12 octombrie 1886.
Asa cum se infatiseaza in prezent, biserica este alcatuita dintr-un pronaos, contopit organic cu constructia propriu-zisa, ai carui stalpi interiori sustin o turla pe mijloc si doua turnulete laterale care incununeaza fatada de apus a bisericii. Aceasta din urma, prin podoaba lor exterioara, rasucite ca o mare impletitura de fibre groase de zidarie, la prima vedere, dau impresia ca stau sa cada unul asupra celuilalt si ca se insurubeaza in tariile cerului. Restul bisericii si altarul, cu abside care ii implinesc forma de cruce, sustin de asemenea o turla inalta, a carei imbinare cu ansamblul se face prin bolti, dand un tot arhitectonic de o zveltete inegalabila.
In fata intrarii se afla un aghiazmatar deschis, sprijinit de patru coloane, lucrat din marmura de felurite tonuri si desene.
Precum intreaga biserica, si acesta reprezinta o admirabila opera de arta. Vazut dinspre apus, aghiazmatarul cu invelitoarea din plumb si crucea aurita se proiecteaza pe cele 12 trepte care urca spre intrarea in Sfantul Locas si pe rama care o imbraca, asemeni unui portal aplicat.
In interior, pe langa zugraveala executata in ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard si de romanul N. Constantinescu din Curtea de Arges, pe langa panourile votive, mormintele ctitorilor si tampla facuta din marmura, bronz aurit si onix, pe langa icoanele ei lucrate in mozaic, atrage atentia, ca o exceptionala realizare sculpturala, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentand pe cei 12 Sfinti Apostoli.
Vechea tampla din secolul al XVII-lea, de o reala originalitate ornamentala si econografica, adapostita temporar in biserica din sat din Valea Danului, se afla acum in Colectia de obiecte de arta bisericeasca din Manastirea Curtea de Arges.
Aceasta catapeteasma, dupa stil, impreuna cu cateva icoane, dateaza din timpul domniei lui Serban Cantacuzino (1678 - 1688), care, in 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat Sfantul Locas.
De asemenea, in imediata vecinatate a manastirii, susura neintrerupt izvorul basmului, pe care localnicii il numesc "Fantana lui Manole". Aceasta denumire poarta peste timpuri povestea mesterului, care, neputand cobori de pe biserica dupa ispravirea ei, luandu-i-se scarile, si-ar fi facut aripi din sindrila si ca un alt Icar, sarind din inaltimea Bisericii, la temelia caruia se spune ca-si zidise propria sotie, s-ar fi prabusit in acest loc, sufletul sau preschimbandu-se in cantec limpede de izvor.
Dupa documente si inscriptii, ca si din marturiile sapaturilor arheologice, istoria acestui stravechi tinut voevodal, chiar daca nu consemneaza data precisa cand s-au grupat aici intaile centre locuite, face insa dovada ca aceste centre s-au dezvoltat indeajuns de repede pentru ca, pe la jumatatea veacului al XIV-lea sa ateste deopotriva cu existenta unui Scaun Domnesc si pe aceea a unei insemnate organizari bisericesti.
Astfel asociate, puterea statala si cea religioasa impodobesc valea Argesului cu fapte de arme si locasuri de inchinare, care-i pastreaza intacta functia ei spirituala, chiar atunci cand capitala se muta la Targoviste.
Dintre monumentele care au fost faurite de-a lungul veacurilor, din cate au impodobit Argesul voievodal, de buna seama ca biserica inaltata de Neagoe Basarab (1512-1521) este cea mai valoroasa constructie de arta si arhitectura bisericeasca.
Inceputa in 1514 din vrerea lui Neagoe Basarab de a crea un monument fara seaman de frumos, lucrarile ei s-au incheiat trei ani mai tarziu, asa incat la 7 ianuarie 1517, ctitorul putea chiar sa vorbeasca de "manastirea domniei mele de la Arges" si sa-i harazeasca "vama ce este la Ocna Mica de la Targoviste...".
Ascultand nu numai legenda, ci si unele stiri istorice, se pare ca din lipsa de bani, cu toata jertfirea podoabelor Domniei sale, dar mai ales din lipsa de zile, zugravirea bisericii nu a putut fi ispravita inainte de trecerea intru cele vesnice a lui Neagoe Basarab.
Asadar, ginerele voievodului, Radu de la Afumati (1522-1529), odata urcat in scaun, a dat grabnica ascultare acestui legamant, consfintit si prin pisania din 10 septembrie 1526, care mentioneaza si numele Dobromir zugravu.
Dupa toate izvoadele, Neagoe Basarab a cladit biserica sa pe fundatiile unui locas mai vechi, care nu fusese altul decat sediul primei Mitropolii a Tarii Romanesti. Pe aceasta, Neagoe gasind-o "daramata si neintarita... a zidit-o si inaltat-o din temelii", fapt pe care un cronicar al infaptuirilor marelui voievod, Gavriil Protul, il intareste, aratand ca Neagoe "sparse Mitropolia den Arges den temeliia ei si zidi in locul ei alta Sfanta Biserica tot de piatra cioplita, si netezita si sapata cu floriu".
In aceasta forma de inceput, Biserica Manastirii Curtea de Arges cunoscuta din 1793 sub denumirea de "Biserica Episcopala" cand a devenit resedinta Episcopiei Argesului, ramane, pentru arhitectura veacului al XVI-lea, daca nu monumentul cel mai de seama, una dintre cele mai reprezentative constructii ale sale.
Ca atare o pomenesc documentele si o amintesc toti calatorii straini care si-au aflat adapost in chiliile ei. Unii dintre ei, ca Paul de Alep, in 1654, considera vechea asezare a lui Neagoe drept "una dintre minunile lumii". Aceleasi cuvinte de inalta pretuire le noteaza in 1794 si englezul Robert Ainsilie si mai tarziu, pictorii francezi Bouquet si Lancelot, ale caror insemnari de calatorii si stampe au facut sa circule si in afara granitelor tarii faima manastirii lui Neagoe Basarab.
Dupa unele refaceri partiale si intregiri in timp ale ansamblului sau, vatamata si de un puternic incendiu, Biserica Episcopala Curtea de Arges a fost refacuta, astfel dupa cum se vede astazi, de arhitectul francez Ardre Lecomte du Nouy si de arhitectul roman Nicolae Gabrielescu, inspectorul lucrarilor de restaurare, in a doua jumatate a secolului trecut. A fost ispravita in anul 1885 si sfintita la 12 octombrie 1886.
Asa cum se infatiseaza in prezent, biserica este alcatuita dintr-un pronaos, contopit organic cu constructia propriu-zisa, ai carui stalpi interiori sustin o turla pe mijloc si doua turnulete laterale care incununeaza fatada de apus a bisericii. Aceasta din urma, prin podoaba lor exterioara, rasucite ca o mare impletitura de fibre groase de zidarie, la prima vedere, dau impresia ca stau sa cada unul asupra celuilalt si ca se insurubeaza in tariile cerului. Restul bisericii si altarul, cu abside care ii implinesc forma de cruce, sustin de asemenea o turla inalta, a carei imbinare cu ansamblul se face prin bolti, dand un tot arhitectonic de o zveltete inegalabila.
In fata intrarii se afla un aghiazmatar deschis, sprijinit de patru coloane, lucrat din marmura de felurite tonuri si desene.
Precum intreaga biserica, si acesta reprezinta o admirabila opera de arta. Vazut dinspre apus, aghiazmatarul cu invelitoarea din plumb si crucea aurita se proiecteaza pe cele 12 trepte care urca spre intrarea in Sfantul Locas si pe rama care o imbraca, asemeni unui portal aplicat.
In interior, pe langa zugraveala executata in ulei de pictorii francezi F. Nicolle, Ch. Renouard si de romanul N. Constantinescu din Curtea de Arges, pe langa panourile votive, mormintele ctitorilor si tampla facuta din marmura, bronz aurit si onix, pe langa icoanele ei lucrate in mozaic, atrage atentia, ca o exceptionala realizare sculpturala, grupul celor 12 coloane, original ornamentate floral, reprezentand pe cei 12 Sfinti Apostoli.
Vechea tampla din secolul al XVII-lea, de o reala originalitate ornamentala si econografica, adapostita temporar in biserica din sat din Valea Danului, se afla acum in Colectia de obiecte de arta bisericeasca din Manastirea Curtea de Arges.
Aceasta catapeteasma, dupa stil, impreuna cu cateva icoane, dateaza din timpul domniei lui Serban Cantacuzino (1678 - 1688), care, in 1682, precum spune una din pisaniile de pe peretele vestic al bisericii, a reparat Sfantul Locas.
De asemenea, in imediata vecinatate a manastirii, susura neintrerupt izvorul basmului, pe care localnicii il numesc "Fantana lui Manole". Aceasta denumire poarta peste timpuri povestea mesterului, care, neputand cobori de pe biserica dupa ispravirea ei, luandu-i-se scarile, si-ar fi facut aripi din sindrila si ca un alt Icar, sarind din inaltimea Bisericii, la temelia caruia se spune ca-si zidise propria sotie, s-ar fi prabusit in acest loc, sufletul sau preschimbandu-se in cantec limpede de izvor.